Omul din parc

Trist,stingherit şi singur.Acestea sunt cele trei cuvinte care m-ar descrie.Toată existenţa mea aşa am fost cunoscut,drept cel mai stingher om. Nu am prieteni, sunt timid şi foarte greu adaptabil. Cred că din acest motiv am eşuat pe toate planurile. Iubitele m-au părăsit că nu eram destul de spontan, şefii m-au concediat pentru că nu mă implicam suficient iar familia nu vorbeşte cu mine , pe motiv că nu avem ce să ne spunem. Am încercat să mă schimb. Chiar am vrut o schimbare.Poate nu am încercat destul de tare. Niciodată nu am avut suficient curaj să îmi inving temerile. Am fost crescut într-o familie saracă,din parinti ţărani fără prea multe pretenţi. Mama ma învata să fiu curat şi să mă comport elegant,mai ales în preajma femeilor iar tata ma învatat ce înseamnă responsabilitatea ca viitor stâlp al familiei. Niciodata nu am fost împins de la spate pentru a realiza ceva important. Am fost învăţat să mă mulţumesc cu puţinul şi niciodata nu am ţintit mai sus.

Parcul.Este singurul loc în care mă simt cel mai bine. Este locul în care pot să meditez, să scriu şi să văd fericirea în oameni . Îmi plac oameni. Oamenii de toate vârstele, generaţii diferite stând la aceeşi masa.Vreau asta....vreau o familie.

Când statea şi mă gândeam la viitor meu, de  mine se apropie un tânăr.Frumuşel, purta o pereche modernă de ochelari de soare,parcă puţini cam mari pentru fata lui slaba,un pic cam anorexic dar foarte bine îmbracat.

-Este liber?

Fără însă să imi ridic prea mult privirea din cartea ce tocmai am deschis-o,ii răspund că da şi îi fac loc pe bancă.

            -Mulţumesc!

            -Cu plăcere.

            -Minunata zi,nu-i aşa?

Nu aveam chef de conversaţii, voiam doar să fiu lăsat în pace, să pot lectura în linişte.

            -Mda.

            -Îmi era dor de o aşa minuntă zi. M-am săturat de ploi, de ninsori. Să te infofolesti cu toate hainele din şifornier. Ba e cald,ba e rece. Nici nu mai ştii.Dar,  primăvara e superbă. Auzi păsările ciripind, albastrul cerului,verdele intens al parcului.Totul revine la viaţă.Oamenii au din nou energie. Oraşul este mai curat. Copii aleargă bucuroşi.Mă simt minunat.Aş vrea să alerg, păcat că nu sunt copil.Copii nu ai nici o grijă, nici un stres. E aşa superbă viata când esti copil. Şi ca adult e frumoasă doar că suntem noi prea ocupaţi să ne mai bucuram.Uităm să apreciem lucrurile mărunte. Micile frumuseţi ale vieţii. Nu ştiu, florea din faţa blocului, pomii vecinilor cu fructe dulci la care tânjeşti.Ar trebui să ne bucuram în fiecare zi.

            -Dvs aveţi copii?

            -Dumnezeu nu mi-a ingaduit asta,îi raspund fără să ma gândesc prea mult.

- Eu am, dar nu mai vorbesc cu mine.

Probabil că se aştepta să îl întreb motivul pentru care este departe de copii lui.Evident că nu aveam de gând să o fac.Voiam să fiu singur.

            Vă place viaţa?

Întrebarea sa m-am luat un pic prin surprindere.

            -Cred că da.

            -Ha ha,doar credeţi.Viaţa e frumoasă când o împarţi cu cineva. Singur,nu mai este aşa minunată.Tot ce am vrut de la viaţă a fost să  trăiesc alături de o femeie frumoasă şi simplă. Nu am cerut multe lucruri de la viaţă. Cred că doar fericire şi sănătate.Din păcate pe nici una nu am întâlnit. Dar toate astea ţin de trecut iar acum mă bucur de culorile vieţii,aşa cum nu am facut-o niciodata.

Vorbea cu o durere şi cu o înţelepciune magnifică.

            -Da,aşa este,ii raspund neantent la discuţie.

            -Sper că nu deranjez.

            -Nicidecum, am răspuns imediat cu un sarcasm accentuat în voce.

            -Şi cu toate astea păreţi deranjat de prezenţa mea.

            -Nu sunt deranjat,dar mă tot întrerupeti din citit.

            -Îmi cer scuze.Gata,vă las să lecturaţi.

Nu cred că trec 3 minute şi începe iar.

-Iertaţi-mi impertineţa dar ce anume citiţi?

Oftez şi întorc cartea pentru a putea citi coperta. Nici o reacţie din partea lui. Aşteptam totuşi să spună ceva. Adică omul ăsta a trăncănit atât despre verdele copaciilor,de esenţa vieţii sau mai stiu eu ce a pălăvrăgit el acolo şi acum tace ca mutul. Acum chiar mă enervasem. Începusem să mă uit foarte insistent la el, să îi smulg o reacţie,ceva. Dar nimic.

-Deci?mă intreba surprins că nu i-am răspuns la intrebare.

Îmi ridic uşor privirea şi mă apropii  de el. Probabil se citea mirarea de pe faţa mea. Insist să îl privesc şi dintr-o data simt cu o căldura trupească mă învaluie.Capul îmi zvâcneşte.

Mă uit la el şi nu pot crede,acest om e orb.